Comunicarea în relație

Iubesc să am timp și să-mi fac timp pentru a scrie, dar curajul și faptul că sunt constantă în articole se datorează în mare parte vouă, a feedback-urilor oferite, iar pentru asta sunt recunoscătoare. E o modalitate de a fi aproape de voi, poate de unele nevoi, de a vă asculta și de a atinge printr-o altă perspectivă/abordare subiecte de interes. E o evadare pentru mine din ”infernul cotidian”, care-mi oferă satisfacție și mă ancorează în ceea ce înseamnă prezent: aici și acum. E o formă de comunicare. Știu, am tot scris în ultimele articole cât de fundamentală este comunicarea, de parcă totul ar fi atât de ușor. Dar, de fapt, lucrurile nu stau chiar atât de simplu și vom vedea și de ce.

Ți s-a întâmplat să nu vrei sau să nu poți să vorbești cu acea persoană pe care o consideri cea mai apropiată? Acel: mă închid în mine, fiindcă e posibil ca celălalt să mă rănească dacă îi împărtășesc ceea ce simt. Acel moment în care îți ridici ziduri în jur și baraje ca nu cumva să poată ajunge cineva în vulnerabilitățile tale. Acel moment în care nu te simți niciodată înțeles, fiindcă de multe ori când ai vrut să comunici și să împărtășești din emoțiile, gândurile, durerile tale, nu ai fost ascultat, nu ți s-a acordat importanță. Susan Johnson numește această manifestare ”lezare a atașamentului”. ”O lezare a atașamentului distruge acea înțelegere tacită dintre partenerii stabili: că vor fi pe aproape în caz de nevoie, să-i ofere celuilalt un umăr solid pe care să plângă și că îi vor oferi senzația aceea de siguranță.”

Câți dintre voi vă simțiți confortabil să îi împărtășiți emoțiile partenerului, mai ales atunci când sunteți supărați sau furioși? Sau câți se simt împovărați de faptul că frustrările și neplăcerile celuilalt le strică buna dispoziție? Știm să răspundem emoțiilor celuilalt? Lipsa de empatie poate genera multe neplăceri și probleme în relație. La fel de crudă este și indisponibilitatea și indiferența față de cele mai mari nevoi ale persoanei pe care o iubești. Iar într-un astfel de cadru, încrederea se poate prăbuși oricând, din păcate. Mai e și scenariul în care ambii parteneri vorbesc continuu unul peste celălalt, indiferent că au o lună sau ani de relație; din nou, practică dăunătoare în relația de cuplu. O discuție aprinsă nu îi atrage mai mult atenția și îl focusează pe celălalt asupra ta, ci îl distrage. Iar scopul e să fii interesat de celălalt și să vrei să îl asculți, fiindcă: ”comunicarea pe aceeași lungime de undă în viața cotidiană este absolut necesară pentru a păstra o relație.” Iar conversațiile se pot limita de multe ori doar la a sta de vorbă.

E greu pentru cei care nu-și pot verbaliza emoțiilor să se deschidă și să îți împărtășească cum se simt. Unii chiar nu pot. Și nu e fiindcă nu vor, ci fiindcă nu știu cum să o facă sau nu sunt siguri de ceea se simt cu adevărat, de ce se întâmplă în interiorul lor. Iar asta reprezintă un obstacol dificil pentru a reuși să te conectezi cu cineva. În schimb, e bine când ai pe cineva alături căruia îi poți spune inclusiv că nu știi cum ar trebui să../ nu vrei să greșești prin încercarea ta de a …, iar acea persoană să te poată susține. Să fiți împreună atenți la felul în care emoțiile te fac să te simți, cum bine știm, corpul reacționează și ne dă semne. O altă alternativă ar putea fi prin joc (încercuiește de pe o listă emoțiile pe care crezi că le simți/încearcă să exprimi facial cât mai expresiv emoțiile trăite) sau prin desen, iar mai apoi să discutați despre ele.

De-a lungul anilor, am învățat clar și răspicat că pentru a susține o conversație e util să te folosești de întrebările deschise. :d Astfel, să evitați întrebările prin care se poate răspunde printr-un singur cuvânt: da, nu, bine, ok etc. Și să încercați să vă conturați întrebări care să necesite răspunsuri mai elaborate și care să vă ghideze conversația cât mai mult. De la: cum ți-a fost ziua?; cum te simți?; pari supărat, ce ți s-a întâmplat?, până la profunzimea la care doriți să ajungeți.

Ce mai puteți face este să oglindiți ceea ce spune partenerul. Acest lucru vă poate apropia de el, manifestând înțelegere: încercați cu propriile cuvinte să reluați/repetați ceea ce ați auzit. E o modalitate care îl ajută pe celălalt să se deschidă și mai mult, fiindcă vede în tine ceea ce are nevoie: să fie înțeles. Totodată, Gottman susține că empatia și compasiunea este esențială în comunicarea cuplurilor. Foarte frumos a scris că într-un mariaj pe termen lung ”a fi vocea rațiunii nu este cea mai bună abordare” și că ‘rolul vostru e să-i dați de știre persoanei pe care o iubiți că-i sunteți alături orice ar fi’. Iar asta presupune a valida și a accepta emoțiile pe care le are celălalt, pentru că în ciuda faptului că nu ți se pare corect sau că exagerează, a îi spune că nu are dreptate nu folosește la nimic. Simplul fapt că ești acolo și că îl asculți pe celălalt reprezintă o contribuție enormă.

Din ce se ceartă cuplurile cel mai frecvent?

Hm, din nimic.

Cu cât se creează mai multă tensiune, cu cât tonul e mai ridicat sau cu cât manifești mai multă nepăsare, cu atât realizezi că viața reală nu e ca în filme sau ca în basmele la care te uitai cu atâta ardoare în copilărie. Dă dovadă de deschidere, bunătate, afecțiune și de ce nu, adaugă și umor, dacă știi ce partenerul preferă această parte. „Bunătatea nu înseamnă că nu ne exprimăm furia”, a explicat Julie Gottman, „dar bunătatea ne informează cum alegem să ne exprimăm furia. Poți arunca sulițele către partenerul tău. Sau poți explica de ce ești rănit și furios, iar asta este calea mai bună.” John Gottman a explicat aceste sulițe: „Dezastrele vor spune lucrurile diferit într-o luptă. Dezastrele vor spune „Ai întârziat. Ce este in neregula cu tine? Ești exact ca mama ta. Dar tu poți schimba asta în: „Mă simt prost că m-am gândit la întârzierea ta și știu că nu e vina ta, dar este foarte enervant că ai întârziat din nou”. Acel minim de efort pe care îl faci pentru a-i răspunde celuilalt cu interes în timpul banalelor conflicte cotidiene. Da, minim de efort, știu că nu pare a fi doar atât și că poate fi greu, dar de preferat ar fi să învățați să faceți asta împreună. Iar dacă nu, orice mic pas contează și poate reprezenta un altfel de început:

-cum ți se pare asta? acordă atenție spuselor

-când te ridici îmi dai și mie paharul cu apă? ajută-mă/ fă același efort ca mine

-crezi că am procedat bine? arată interes față de reușitele mele

-să-ți spun ce s-a întâmplat astăzi la muncă! vorbește cu mine

-ce crezi că ar trebui să fac în x situație? ajută-mă să-mi rezolv problemele

-mă poți mângâia pe păr. arată-mi afecțiune

-vrei să mergem în acest weekend la munte? aventurează-te cu mine

Arătați deschidere și răspundeți într-o maniera care să arate că vă pasă. Face mult. Comunicarea nu se face doar pentru a fi împărtășite sentimentele negative, ci și pentru a celebra momentele în care partenerul a făcut ceva ce merită apreciat.

Până aici cu siguranță ați identificat câteva dintre aspectele dăunătoare ale unei relații și consecințele unei comunicări deficitare. Pe lângă acestea, voi menționa și de cele 4 comportamente nesănătoase identificate de Dr. Gottman, sub denumirea de ”Călăreții apocalipsei”: critica, disprețul, defensiva/defensivitatea și împietrirea/interiorizarea. Un aspect pozitiv este acela că toți cei 4 au și un antidot.

Critica reprezintă un atac la persoană, nu al comportamentului. Nu există critică constructivă, ci doar feedback pozitiv sau negativ/aspecte de îmbunătățit. Iar Gaspar îmi amintesc că a spus că: critica reprezintă lacrimile înghețate ale copilăriei noastre. Antidotul pentru critică este vulnerabilizarea/exprimarea emoțiilor: spuneți cum vă simțiți, ce vă doriți, vorbiți despre situațiile prin care treceți.

Disprețul este cel mai nociv. Manifestat prin sarcasm, ridicări din sprânceană, ochii peste cap, nerecunoașterea valorii, lipsă de respect și superioritate, o combinație între critică și defensivă. Disprețul este cel mai bun predictor al despărțirii conform cercetărilor realizate de Gottman. Ca antidot avem aprecierea și admirația, evidențierea aspectelor pozitive ale partenerului.

Defensiva/defensivitatea este manifestată prin victimizare. Ar fi de preferat să înțelegem că acest comportament manifestat de către o persoană spune multe despre ea și nu despre mine. Atunci când apare un conflict, soluția este asumarea responsabilității: da, ai dreptate, nu a fost deloc ok ceea ce am făcut; recunoașterea vinovăției și înțelegerea perspectivei partenerului. Contribuția personală este foarte importantă și trebuie validat că nu e deloc ușor: știu că nu e un lucru simplu și că îți este greu în momentul acesta.

Împietrirea reprezintă un blocaj în comunicare, ziduri, lipsa empatiei. Prin ziduri ne stopăm suprastimularea. Este un mecanism de apărare utilizat preponderent de bărbați, iar o posibilă explicație este cea conform căreia bărbații au reacții fiziologice mai intense în timpul conflictului și acestea durează o perioadă mai lungă după încheierea lui, deci ei sunt mai predispuși să-l evite.

Un alt inamic al relației este tăcerea. Prin aceasta abordare, cicatricile rămân ascunse, iar siguranța emoțională se dezintegrează treptat. Astfel, cu trecerea timpului, toată această internalizare a sentimentelor îi face să se simtă singuri, chiar și când sunt împreună. Apoi se ajunge la izolare și la lipsa iubirii.

Să nu uităm că suntem umani. Că da, este normal ceea ce simțim și este în regulă. Că nu suntem ființe perfecte. Că fiecare greșește și că fiecare face sacrificii. Că vrem sau nu vrem, relațiile au un termen de valabilitate. Că nu există relație în care să nu greșești, diferența fiind făcută de disponibilitatea de a repara. În relații nu doar nevoile noastre contează, există costuri și mereu remindere din greșeli. Take care!