Pierderea persoanelor dragi

******** Un om drag în 2013, alături de o fotografie asemănătoare mi-a spus: ” Pașii nu se termină aici…”. Sunt în mai puțin de o lună 9 ani de atunci..9 ani în care mi-am zis mereu: ”Timpul le vindecă pe toate. ” Ceea ce am făcut cu ajutorul timpului a fost să îmi continui pașii. Pași de care EL (the one and only) cu siguranță ar fi fost încântat. ************

Pierderea unei persoane dragi este un eveniment de viață natural, experimentat universal și, în același timp, printre cele mai provocatoare experiențe ale vieții. Ne așteptăm ca oamenii să reacționeze puternic la doliu și să se angajeze în ritualuri și comportamente pline de compasiune pentru a-i sprijini pe cei mai apropiați decedatului. Cu toate acestea, în ciuda experienței comune și a sprijinului social puternic, majoritatea persoanelor îndoliate se simt mai singure decât în ​​orice moment al vieții lor. De ce? Au parte de o pierdere. Experiența morții unei persoane dragi este extrem de intensă emoțional, stresantă , atât din cauza pierderii, cât și din cauza confruntării cu mortalitatea.  Astfel, o persoană iubită decedată lasă moștenire o serie de probleme emoționale și practice pe care o persoană îndoliată trebuie să le rezolve. Având în vedere amploarea impactului pierderii unei persoane dragi, este de remarcat faptul că de obicei apar relativ puține consecințe negative pe termen lung. Majoritatea oamenilor îndeplinesc cerințele de adaptare, cu ajutorul unor însoțitori de sprijin, și găsesc o cale care să conducă la restabilirea unei vieți potențial satisfăcătoare și pline de sens, în timp(Bonanno, Moskowitz, Papa, Folkinan, 2005). Cu toate acestea, o minoritate importantă, estimată în prezent la aproximativ 7% dintre persoanele îndoliate (Kersting, Brahler, Glaesmer, Wagner, 2011) nu fac față eficient decesului. În schimb, ei devin captivi în durere, prinși într-o luptă zadarnică de protest tăcut, încercând să evite lumea înconjurătoare și sunt purtați neputincioși pe valuri nesfârșite de emoții extrem de dureroase. Acești oameni suferă de durere complicată (CG), un sindrom în care vindecarea este împiedicată, iar durerea acută este intensă și prelungită (Katherine Shear, 2012). Ce să fie durerea? Tot cercetătoarea Katherine Shear a scris despre durere ca fiind răspunsul psihobiologic la doliu al cărui semn distinctiv este un amestec de dor și tristețe, împreună cu gânduri, amintiri și imagini ale persoanei decedate. În măsura în care nu încetăm să ne simțim tristi că cei dragi au plecat sau nu încetăm să ne fie dor de ei, durerea este permanentă. Cu toate acestea, intensitatea acută, consumatoare, se moderează de obicei în timp, pe măsură ce durerea scade în profunzime, e mai puțin intruzivă și devine integrată în viața noastră. 

Pentru că vreau să mă raportez în special la pierdere și durere, voi spune că durerea nu e depresie. Ambele ne infuzează viețile cu tristețe și ambele provoacă perturbări, dar asemănarea se termină aici. Depresia este o tulburare psihică. Durerea nu este. Oamenii îndoliați sunt triști pentru că le este dor de o persoană pe care o iubesc, o persoană care a adăugat lumină, culoare și căldură lumii lor. Simt că lumina a fost stinsă și nu sunt siguri, nu știu cum să o aprindă din nou. 

Persoanele deprimate sunt triste pentru că se văd pe ei înșiși și/sau lumea ca fiind fundamental defectuoasă, inadecvată sau lipsită de valoare. Ei simt că lumea nu are lumină, culoare sau căldură. Nu există lumină de aprins!!!! Depresia inhibă capacitatea de a experimenta emoții pozitive. Durerea nu. Emoțiile pozitive apar la fel de frecvent ca și cele negative, spre exemplu la o săptămână după moartea unei persoane dragi (nu e general valabil, e doar un exemplu).

”După moartea lui Richard, nu mi-am pierdut simțul despre cine eram ca persoană sau despre cum să navighez în elementele de bază ale vieții, așa cum se întâmplă în depresie. Am pierdut un bărbat care fusese cea mai importantă persoană din viața mea și în jurul căruia se învârtea viitorul meu. Mi-am pierdut multe dintre vise, dar nu și capacitatea de a visa. Pierderea lui Richard a fost devastatoare, dar nu a fost mortală .

(În schimb, nimic nu a mai fost la fel.)” (Kay Redfield Jamison)

Când ne confruntăm cu realitatea, suntem adesea asaltați de valuri de emoții negative. Durerea ne poate copleși capacitatea obișnuită de reglare a emoțiilor, forțându-ne să recurgem la negare, evadare și evitare pentru a obține un răgaz. Și pentru că am amintit de mecanisme de coping pe care le pot utiliza unele persoane, Elisabeth Kubler Ross, studiind experienţele oamenilor la limita vieţii, a descris cele cinci etape ale doliului:

1. Negarea (Ce s-a întmplat nu poate fi adevărat!!)

Pentru unele persoane, acesta poate fi primul răspuns la pierdere. Este stadiul imediat următor după aflarea tragicei vești, mai ales dacă aceasta a fost una surprinzătoare, când persoană refuză, de cele mai multe ori inconștient, să accepte realitatea: „nu e adevărat!”, „nu pot să cred!” Este modul în care psihicul se apără de trăirile puternice ce pot fi copleşitoare. Simțindu-te neutru/amorțit/deconectat, îți dai timp să procesezi schimbarea prin care treci.

2. Furia ( De ce eu? De ce mie? Cu ce am greșit? Ce am făcut să merit asta?)

Îmi amintesc că în 2013 mi-a luat mult timp să mă autoreglez, să mă co-reglez cu mom și să începem să privim diferit lucrurile asupra a tot ce s-a întâmplat. Mulți ani impredictibilul m-a speriat mai apoi și mi-a luat timp să am iarăși control asupra felului în care îmi reglez emoțiile. Ne înfurie faptul că lucrurile nu se petrec cum ne doream. Ne revoltă că am fost abandonaţi în această lume de cei care nu mai sunt. Simți că nu mai ai continuitate și te revolți, cauți vinovați: pe Dumnezeu, pe Univers, divinitate, medici etc. Ajungi să îl învinovățești inclusiv pe cel pe care l-ai pierdut pentru că te-a abandonat, pentru că ai rămas singur cu probleme, dezamăgiri etc. Amintește-ți că sub furie se ascunde durere. Și chiar dacă momentan nu simți asta, această furie este necesară vindecării. Manifestarea furiei te va ajuta în călătoria spre acceptarea evenimentului.

3. Negocierea (Ce se mai poate face? Cum continui? Dar dacă totuși… Măcar dacă puteam face mai multe.. )

Deseori întâlnim această fază la cei care au rude/oameni dragi ce au o boală terminală. Moartea este iminentă, iar ei vor avea de petrecut împreună cu cel care îi va părăsi un timp limitat. Începerea doliului în această etapă este un mecanism prin care se apără, se pregătesc pentru durerea mare care va urma. Negocierea este o modalitate de a menține totuși speranța într-o situație de durere intensă. În această etapă te-ai putea gândi că ești dornic să sacrifici totul și ai face orice pentru ca viața ta să fie din nou la fel cum era înainte de pierdere. Pot apărea negocieri cu Dumnezeu, rugăciuni, promisiuni, în încercarea de a mai câștiga ceva. E mare nevoie de o rază de speranță, iar aici o să menționez și de magical thinking. Spre exemplu: ne dorim să-i visăm pe ce dragi sau aceștia ne apar în vise, ceea ce ne face să ne simțim în continuare conectați cu ei (o modalitate prin care luăm contact cu ei și îi avem aproape).

4. Depresia (Nu voi reuși să trec peste!)

O perioadă în care durerea este sfâşietoare. Însă, în timp, trăirile devin mai tolerabile. Apare tristeţea, uneori însoţită de izolare. Putem avea sentimentul că nimeni nu ne înţelege, că avem nevoie să fim singuri. Această tristețe extremă te poate face să te simți: obosit, vulnerabil, confuz și distras, lipsit de dorință de a merge mai departe, fără poftă de mâncare, fără a mai putea sau a mai dori să te dai jos din pat dimineața, incapabil să te bucuri de ceea ce altădată îți făcea plăcere. Totuși, această etapă este tranzitorie, fiind un răspuns al procesării pierderii și oricât de copleșitoare s-ar putea simți în acest punct, depresia este necesară vindecării ulterioare. Cel mai înțelept lucru pe care îl poți face în această perioadă este să lași, dacă nu uși deschise, măcar ferestre prin care să le permiți celor din jurul tău să îți fie alături.  (Dacă aceste simptome ale durerii se adâncesc: oboseală acută, apatie, lentoare, confuzie și distragere, lipsit de dorință de a merge mai departe, fără poftă de mâncare, insomnii, vinovăție sau lipsa de speranță, fără a mai putea sau a mai dori să te dai jos din pat dimineața, incapabil să te bucuri de ceea ce altădată îți făcea plăcere, fără dorința de a mai trăi, DA, este vorba despre depresie).

5. Acceptarea (Pot merge mai departe. Viața continuă și este firesc acest lucru!)

Presupune a ne împăca cu efemeritatea vieţii şi cu imprevizibilul. Ne schimbăm priorităţile, ne bucurăm de fiecare clipă și devenim recunoscători pentru fiecare aspect bun sau mai puțin bun din viața noastră. Atingerea acceptării nu este în mod absolut necesară pentru a te împăca cu ceea ce s-a întâmplat. Unele experiențe pot fi atât de traumatizante încât este de înțeles de ce nu se poate ajunge la această etapă. Dar totuși nu mai putem schimba trecutul, iar asta e cert. Învățăm să trăim cu pierderea și să ne continuăm pașii, fără a rămâne ancorați în trecut.

Se întâmplă des ca etapele doliului să oscileze, poate apărea acceptarea după care persoana se poate întoarce la etape anterioare. În timp, ar putea staționa pentru perioade din ce în ce mai lungi de timp în această fază. Asta nu înseamnă că nu vor mai fi momente în care va reexperimenta tristețe și furie legate de pierdere, dar perspectiva pe termen lung despre cum trăiești cu această realitate se va schimba (Elisabeth Kubler Ross).

A folosi mecanisme de coping dezadaptative pe termen lung nu face decât să prelungim agonia prin care trecem, să se prelungească suferința și durerea în timp. O parte din procesul doliului este a înfrunta trăirile şi nu a le evita. Pierderea cuiva drag poate crea multă confuzie și dezechilibru. Și are sens să se întâmple așa, dar dacă nu se întâmplă este la fel de în regulă. Tristețea ta, deși încă prezentă, nu va mai fi insuportabilă. Amintirea celui drag nu va mai fi dureroasă, din contră, vei începe să simți o legătură profundă, încărcată de iubire, care transcende planul fizic.  Iubirea poate însemna mai mult decât prezență fizică. E contextul în care mie îmi place să spun că e o iubire care rămâne eternă și dăinuie în timp. Și nu, nu mi se pare clișeic. Îl port pe dad oriunde cu mine, asta mă ajută să fac pași, da. Ăsta e unul dintre mecanismele mele de apărare după atâția ani. Nu pot uita ce, cum, cine a fost și rolul imens pe care l-a avut. Nu trebuie să uit și nici nu vreau asta. Nu-ți poate lua nimeni ceea ce ai avut cu acea persoană, iar amintirile, emoțiile trăite, zecile, sutele de evenimente și trăiri vor rămâne acolo bine encodate în memorie.

Obișnuim în momentele de impas, în care nu suntem siguri pe ceea ce facem și dacă este bine, să căutăm orice de care ne putem agăța. Am fost întrebată ce sfaturi din experiență pot da, iar în acel moment rapid și onest am întrebat: ce și-ar dori să audă? Am întrebat asta pentru că simțeam din conversația noastră că are nevoie să știe că modalitatea ei prin care suferă este una corectă. Este una care să nu o facă să se simtă vinovată, fiindcă nu e o suferință tipică. Că putem fi judecați pentru că: nu am plâns suficient, pentru că nu am reușit să vărsăm lacrimi sau pentru că am reușit să zâmbim, chiar să chicotim, că ne putem continua firul vieții și face pași mai departe imediat după evenimentul tragic, poate fi și este dureros. Dar mulți uită câte emoții sunt interiorizate. Câtă durere a fost trăită de-a lungul timpului, mai ales dacă moartea a fost una predictibilă. Uităm că reacțiile noastre imediate la evenimente de impact și la emoții puternice pot fi de fight, flight, freeze or fawn. Acceptarea poate fi prima etapă, nu neapărat ultima. Iar datorită faptului că e prima, procesul prin care trecem prin doliu sau durere este posibil să fie unul mai ușor, iar asta nu e greșit. Să nu uităm că suntem diferiți. Că fiecare se manifestă comportamental, se reglează emoțional și simte emoțiile la intensități diferite. Fiecare suferă, trăiește, iubește, e fericit în moduri diferite, iar ceilalți nu pot cunoaște în totalitatea realitatea fiecăruia, ci e responsabil de propria realitate.

Pe de altă parte încurajez vulnerabilitatea și exprimarea emoțiilor acolo unde e cazul. Plângi dacă simți să o faci, suferă dacă simți să suferi, urlă și exteriorizează-te cât ai nevoie. Eliberează-te. E dureros. E cumplit. E firesc și nu, nu ești slab dacă faci asta. A fi puternic în momentele respective nu e tocmai ușor. Fiecare își dorește să fie. Dar timpul are nevoie de timp, putem fi slabi, mai puțin puternici, putem catastrofa sau putem să trăim emoții funcționale de îngrijorare. Să încerci să fii atent la acele situații în care ești atât de copleșit de emoții, dar în ciuda intensității emoționale simțite nu poți să te exprimi. Plângi când simţi că nodul din gât e prea mare şi că te doboară dorul de cel dus. Jeleşte pierderea ta, şi nu uita: cu fiecare lacrimă, eşti cu un pas mai aproape de vindecare (Anda Mogoș).

Durerea trece? Când se va termina? Cât o să sufăr? Cum spuneam: dă-i timpului timp.. În acel moment în care îți reevaluezi viața, îți continui pașii și te lași purtat în continuare de cursul vieții, atunci când ai ales să îți reinvestești emoțiile, comportamentele, să inițiezi noi acțiuni etc. Sprijinul social pe care persoanele îl percep în urma unei pierderi poate reduce stresul din perioada de doliu. Prietenii sunt importanți, aportul familiei e crucial. Faptul că ceri și soliciți ajutor e o formă de curaj, care îți poate aduce doar beneficii. Comunică și continuă să-ți împărtășești ideile cu prietenii. Rutinele în cadrul acesta sunt utile. E un context în care poți să continui, în care ești expus lucrurilor frumoase, amuzante, provocatoare, în care trebuie să găsești soluții, să ai strategii. Poate fi și o formă în care eviți confruntarea cu pierderea și durerea. Dar dacă există acel echilibru emoțional și o bună autoreglare ești pe drumul cel bun. Scrie despre ce simți. Sunt persoane pe care această practică le ajută. Tehnica jurnalului are contribuții imense și în cazul acesta. Încearcă să găsești singur dacă ai resursele necesare sau împreună cu cineva ceea ce este cel mai potrivit pentru tine și ceea ce te poate ajuta în a-ți continua pașii. Nu uita că nu ești singur în lupta pe care o duci și că sunt oameni care te pot ajuta, dacă îți dorești asta.

*******Nu am urcat niciodată pe Muntele Everest, dar uneori cred că ar fi mai ușor decât să navighez pe calea prin durere. ******